Cartea săptămânii | O moarte care nu dovedește nimic

Romanul O moarte care nu dovește nimic de Anton Holban (1902 – 1937) este publicat în anul 1931 și este primul roman din trilogia din care mai fac parte alte două romane, Ioana și Jocurile Daniei.  O moarte care… se valorifică tocmai din modelul narativ experimental (altfel numit, proustian), anume Marcel Proust cu scrierile sale, mai ales prin mult-cunoscutul roman În căutarea timpului pierdut, semnând puntea de salt a romanului sper modernitate în timpurile în care romanul obiectiv tradiționalist se impunea cu înverșunare în rândurile scriitorilor/cititorilor (vezi aici Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu etc).

Roman experimental vs. roman obiectivat

Dar ce înseamnă sintagma roman modern și cum el este valorificat în O moarte care… În primul rând, perspectiva narării este odată cu (focalizare internă), acțiunea fiind prezentată de către personajul principal, Sandu, care-și descrie amănunțit trăirile în relație cu Irina, iubita sa.

Cartea se ancorează excesiv pe scrutarea Irinei (considerată fiind inferioară față de Sandu, o și numea, pe alocuri, „femeiușcă”), a tuturor gesturilor, spuselor, părerilor și tot așa, tot așa, Sandu considerând că se află în relație cu ea doar dintr-o „frică a singurătății” și că de fapt nu o iubește.

Dar chinul și explozia adevărată încep odată cu mutarea lui la Paris, iar scrisorile Irinei încetează să mai vină, Sandu având îndoieli față de tot ceea ce credea el despre ea.

Romanul O moarte care… pătrunde în dedalurile cele mai încurcate ale ființei, monologul interior și fluxul conștiinței fiind instrumentele principale prin care are loc analiza psihologică a lui Sandu și a Irinei deopotrivă. Iată aici citatul cel mai elocvent:

„Cum să știu adevărul asupra ei când nu știu adevărul asupra mea?”

Sfârșitul operei tocmai îi redă textului un nesfîrșit, analiza continuând parcă tocmai și după lectura lui. Aceasta este dovada limitei rațiunii omenești și neputința de a alcătui (cu propriile forțe) un corolar pe potriva așteptărilor. Asta, de altfel, o spune și Immanuel Kant în Critica rațiunii pure, adică orice problemă s-ar soluționa odată cu dispariția problemei însăși, pentru că, deși uneori hybrisul ne prinde în mrejele sale, suntem totuși limitați. Lucru pe care Sandu voia să-l demoleze, instituindu-se zeul propriei sale rațiuni care, până la urmă, l-a dus unde l-a dus, iar asta urmează s-o afli tu dacă te apuci de carte.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

(Poți asculta emisiunea Cartea săptămânii în fiecare miercuri la ora 16:45, pe 99.0 FM sau online, pe radio.studentus.md)